Constituția – un parcurs de la idee până la pilon al democrației

Abstract

În limbajul curent se vorbeşte de constituţie, cum ar fi cea a fiinţei umane sau cea a materiei; în literatura de specialitate s-a arătat, că „dacă transportăm această noţiune în domeniul ştiinţelor sociale, vom constata cu uşurinţă, că fiecare grup, plecând din momentul în care el se diferenţiază, posedă o organizare determinată, adică o constituţie” [23, p.81]. În funcţie de concepţiile şi interesele politice, care s-au confruntat de-a lungul ultimelor două secole, sfera şi conţinutul date noţiunii de „constituţie” au suferit mutaţii, uneori esenţiale, astfel încât trăsături caracteristice, considerate la început inerente ei, au încetat de a mai fi luate în considerare ulterior. Pe de altă parte, chiar şi căile procedurale prin care sunt stabilite normele, ce formează în ansamblul lor constituţia, diferă în timp şi spaţiu, ceea ce face ca orice definiţie bazată pe un criteriu formal (adică pe luarea în considerare a procedurii de adoptare a lor) să rişte să nu acopere întreaga realitate a dreptului comparat. Din acest considerent, o corectă înţelegere a noţiunii de constituţie nu este posibilă decât prin plasarea ei în contextul dezvoltării istorice a sferei şi conţinutului său. Cuvântul „constituţie” provine din limba latină, în care însemnă „aşezare cu temei”, „starea unui lucru” [10, p. 45].