Abordări conceptuale privind admisibilitatea probelor în procesul penal al României şi Republicii Moldova

Abstract

Calitatea realizării unei justiţii corecte poate fi considerată în mare măsură direct proporţională cu profesionalismul înfăptuirii acţiunilor de urmărire penală, care nemijlocit în fiecare cauză în parte este dirijat de problematica administrării probelor. În segmentul procesual care reglementează buna înfăptuire a investigației penale, toate normele de drept ce incriminează sau definesc termenii de probă, mijloc de probă, specificând atribuțiile ofițerului de urmărire penală și a procurorului în obţinerea, propunerea, admiterea și aprecierea suficienței acestora. Astfel, se constituie cu adevărat o pondere distinctă, pentru faptul că acestea sunt totalmente concentrate pentru identificarea și stabilirea stării de jure a faptei ilicite comise, precum şi din considerentul că, în cele mai des întâlnite momente ale procesului penal, este invocată chestiunea legată de dovezi şi de utilizare a procedeelor legale pentru obținerea acestora. Evaluarea calitativă și deplină a fiecărei probe în parte constituie acel proces psihologic și mintal de apreciere, potrivire și analiză a probelor obținute pentru a formula o concluzie asupra rolului și importanței acestora, și anume cu privire la constatarea tuturor circumstanțelor ce urmează a fi predispuse procesului de probare. Prin urmare, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au obligativitatea să clarifice situația creată din punct de vedere multilateral, conducându-se în activitatea sa de prevederile legii, ca în final să emită o hotărâre bazată exclusiv pe dovezile administrate în cadrul procesului penal.